Cred că nevoia de validare este pentru tineri un drog lent și sigur. Nu ucide. Nu instant. Ci în timp.Și anume…caracterul. Temelia educației. Stima de sine.
Societatea dictează o impunere și implicit o autoimpunere distructive. Dacă nu ești ca ceilalți, ești împotriva lor. O văd în tot. De la copilul de grădiniță până la adultul tânăr. Și, șocant, și la mulți adulți maturi, care ar trebui să fie mult mai asumați.
…apartenența la grup…
Nevoia de validare apare ca să aparții grupului. Dacă nu ai haine și încălțăminte de firmă, dacă nu fumezi, dacă nu ai carnet și mașină la 18 ani, ești exclus din grup. Sau pe cale să…
Oricum, nu ești pe val. Și tânărul se apropie de prăpastia depresiei dacă părinții nu sunt capabili să îi ofere ceea ce se cere. Dacă nu ești…cool. Dacă nu ești în trend…
Îmi amintesc cu nostalgie și cu zâmbet în suflet când în adolescență purtam hainele mamei modificate. Fuste cloș scurtate, bluze adaptate. Și un halat croit în anii comunismului dintr-o pătură roșu cu negru, ca să îmi țină cald la cămin, când învățam în sala de lectură congelată a căminului. Și acum îl păstrez cu drag…
Și eram elev bun într-un liceu de elită. Și aveam colege frumoase, deștepte, bogate. Care purtau costume de piele și de blugi la care nici nu îndrăzneam să visez. Și erau luate de iubiți cu mașini de la poarta liceului.
Dar niciodată nu m-am simțit frustrată. Niciodată nu am suferit. Niciodată nu le-am invidiat. Niciodată nu am simțit nevoia de validare din partea celorlalți. Nici atunci, nici acum.
…între ce ar trebui și ce s-ar dori…
Dar înțeleg cum se contrazic constant educația oferită și cerințele grupului când e vorba de propriul copil.
Știe în sufletului lui că ai dreptate, că îl educi corect, că îi insufli niște principii de viață solide. Dar mai știe că nu poate trăi în afara lumii. O lume meschină. Care se îmbracă în aparențe și se hrănește cu răutăți.
Nevoia de validare distruge tot ce ai clădit ca părinte cu trudă, cu responsabilitate, cu suflet. Și, în timp, riscă să transforme din om în neom. Pentru că oamenii nu vor să înțeleagă ceea ce contează cu adevărat. Părinții fac economii drastice…ca să aibă copilul. Uneori, adidași cât un sfert din salariu. Deh…ca să nu sufere că nu are ca ceilalți! Mașină ca a colegei. Că…deh!….altfel nu ține pasul. Card cu bănuți. Ca să facă față ieșirilor. Și….tot așa….
Nevoia de validare ucide încet și sigur. Și, uneori, când realizezi că nu îți mai folosește, că a fost o utopie, e prea târziu….
„…gânduri, trăiri, amintiri…”
