Simulare evaluare națională. Clasa a 8-a. Profesor asistent. Revelație. Copiii din sală…copiii mei. Foști. De la grădiniță.Pe care i-am iubit și educat 3 ani.
„- Doamna, cu dvs suntem? Ce bine! De când nu v-am mai văzut!” „- Nici eu, dragilor! De când…”
Emoții. Zâmbete. Ale mele învăluindu-i. Și ale lor, cuprinzându-mă. Erau aproape toți acolo, sub ochii mei, aproape întreaga generație…
„- Vă era dor de vocea mea?!” spun tremurat ușor… Eu, care nu mai am emoții de ani. Așa credeam…
„- Da, Doamna! Mai știți când ne citeați? Și ce serbări făceam, și ce excursii…cu ele am rămas!”
„-Bine, vă voi citi instructajul pt examen ca și cum v-aș citi o poveste din anii când erați ai mei…”
Și-au ascultat nemișcați. Fiecare cu gândul undeva în trecut, probabil. Și eu…
Colega ne privea cu ochii în lacrimi. „- A contat mult pentru voi Doamna voastră educatoare, așa e?” Și ne privea cu cea mai frumoasă invidie văzută în ochii unei colege…
I-am supravegheat cu sufletul. Le-am desenat floricele și liniuțe pe cadranele ceasului care măsura timpul ce se scurgea. Ca să le amintească de timpul nostru. De grădi. De Doamna.
Știu cât a contat pt ei să fiu astăzi în acea sală. Norocul de a extrage acel bilețel. Ca și norocul de a-i fi cunoscut. Și de a-i fi modelat.
„- Doamna, îmi dați un autograf?” m-a întrebat Daria zâmbind atunci când am mers să îi semnez lucrarea. Toți au zâmbit. Și sufletul meu.
Iar la sfârșit…”- Doamna, pot să vă iau în brațe? Nu v-am mai simțit de atât timp.. ” Și a făcut-o. Și am îmbrățișat-o strâns. Și prin ea, pe toți, în gând.
Am realizat din nou care este menirea mea. Care sunt lucrurile care contează. Sau…ceea ce contează cu adevărat. Iubirea necondiționată. Și respectul. Și bucuria de a ne a fi avut reciproc..
Am trăit o zi care m-a răscolit. Și m-a încărcat enorm. A câta generație? Mai contează?! Contează doar trăirile. Adevărate. Profunde. Sincere. Și oamenii care le poartă și le duc mai departe, în timp…
„…gânduri, trăiri, amintiri…”
