„(…) viaţa noastră este-atât de mult alcătuită din vieţile altora, că face cu ele un amalgam din care e greu, e imposibil, să mai separi substanţele iniţiale, în stare pură.”
„Arta conversației” – Ileana Vulpescu
Într-adevăr…viața noastră e atât de mult alcătuită din viețile altora, încât deseori te întrebi…ce ar fi fost și cum ar fi fost viața ta fără ei?
…cei care au intrat în viata ta pe neașteptate și au reușit să o recompună într-atât încât nici nu mai știi ce ai fi fost fară ei…
…cei care au pătruns ca o întâmplare și au rămas ca o opțiune…
…cei care au venit ca o surpriză și au măturat tot în calea lor….
…amalgam de vieți…
Și, odată conceput acest amalgam de vieți și de speranțe și de alegeri și de dependențe, realizezi că porți mai mult poverile altora decât poverile tale. Căci amalgamul presupune implicare. Iar implicarea presupune consum. Consum energetic. Consum emoțional. Consum nervos.
Ne simțim responsabili pentru viețile celorlalți. Pentru problemele lor. Pentru angoasele apărute. Și încercăm să ne sacrificăm. Încercând să duce pe umeri poveri care ne copleșesc apoi ne dărâmă treptat. Ne încăpățânăm să ne păstrăm coloana cât mai dreaptă. Pe cea vertebrală, și la propriu, și la figurat. Pentru a susține oamenii implicați în viața noastră.
Pentru că îi iubim. Pentru că ne pasă de ei. Pentru că în subliminal le suntem datori. Sau…așa ne simțim…datori…
…amalgam de sentimente…
„-Nu mai suferi dacă nu îți sunt alături…întreabă-te…ce făceai până să apar eu? Nu trăiai și înainte? Asta să faci și de acum! Trăiește ca și cum eu nu aș exista! Fă aceleași lucruri, urmează-ți calea independent de prezența mea…”
Când mi s-a spus asta, nu am putut să nu recunosc adevărul din acele cuvinte. Totuși….devenim dependenți de oamenii din viețile noastre. Nu putem face abstracție de ei. Nu ne putem trăi viața ca și cum ei ar exista sau nu…Nu ne poate fi indiferent.
Pentru că viața noastră este atât de mult alcătuită din viețile altora, încât nu mai reușești să înțelegi dacă substanța în stare pură ești tu…sau ceilalți…
