„Moartea e singura care nu întârzie la întâlnire, e singura care vine la ora exactă!” îmi spuse o doamnă…
Dar cine știe când și-a dat ea întâlnire cu sufletul…pentru că acest mister nu e cunoscut niciunui muritor…
Să asiști la toată decăderea unui om până când Moartea vine la întâlnire, este una dintre cele mai cutremurătoare experiențe.
Și când decăderea este a propriei mame, cutremurul sufletesc, emoțional e un cataclism pe viață…
Tot parcursul de la obținerea unui diagnostic și până la ultima strângere de mână a unui om învins de boală te zidește pe interior. Te secătuiește. Te golește. Și tot te miri cum de mai poți…că, deee, doar tu ești acolo să vezi tot, să simți tot, să înțelegi tot…
Câtă înțelepciune să ai ca bun creștin încât să înțelegi că Moartea e de fapt începutul Vieții eterne…
Că Moartea trupului, sortit pământului nu trebuie să ne îndurereze, ci Viața sufletului întru eternitate e ceea ce trebuie să ne preocupe…
Că nu trupul va trebui plâns, ci sufletul va trebui să primească rugăciuni pentru intrarea în lumina veșnică.
Dar durerea…e acolo. Căci n-are cum să te lase rece cumplita suferință prin care a trecut trupul, transfigurarea chipului știut de-o viață într-o expresie a durerii…
Și rămâne amintirea. A tot. Și neputința pentru mai mult. Și sufletul care știe și înțelege dincolo de gând și cuvinte…
