…mă uit la mine, matur fiind…

…mă uit la mine, matur fiind…

Mă uit la mine, uneori ca privind din afară, și realizez că m-am înțelepțit în multe privințe în care nici nu bănuiam….

Deși semn de maturitate, nu este nicio bucurie…asta îmi dovedește că înțeleg viața așa cum nu aș fi vrut să o înțeleg.

Că recunosc situații cu care m-am mai întâlnit pe propriul drum sau pe cărarea altora.

Că întâlnesc oamenii care spun și fac lucruri de care m-am mai lovit; și asta nu îmi aduce decât un zâmbet amar. Și aș fi vrut să nu revină în amintire sau în viața mea sub nicio formă..

să fii matur…

Așteptăm maturizarea ca pe o eliberare de angoase, de frici, de nesiguranțe…și sperăm că maturi fiind, vom găsi mult mai ușor rezolvarea tuturor problemelor…

Dar maturizarea și înțelepțirea vin cu confirmarea că nimeni nu a inventat roata…că repetăm greșelile altora, că acceptăm cu titlu de compromis lucruri inacceptabile în trecut, că asigurăm oamenii de lucruri în care nu neapărat credem….

Mă uit la mine, mă uit în jur, ca privind din afară, și realizez că a te maturiza înseamnă a pierde din seninătatea cu care priveam lucrurile, înseamnă a renunța la puritatea percepției asupra a tot ce trăim, înseamnă a accepta lucruri dureroase și complicate…

Maturizarea…nu este o victorie; este doar o înțelepțire asumată…

Previous post …aparențe…
Next post Sunt clipe…