…jurnalul dintre rânduri…

…jurnalul dintre rânduri…

…când a început să mi se confeseze, am pornit cu tot sufletul pe acel drum…
…și cu convingerea că orice om are dreptul de a fi înțeles, ascultat, motivat…
…era un drum necunoscut pentru mine până la acel moment, deși nu eram novice în ceea ce privește intemperiile vieții…

…îl ascultam fascinată și înfricoșată în aceeași măsură, căci până la acel moment întâlnisem doar oameni corecți, loiali, care tăiaseră într-o parte și porniseră să țeasă broderia viitorului în altă parte; fără dualitate, minciună, falsitate…

…incredibil…

…îl ascultam și îmi repetam în gând: ” deci, se poate și așa…, incredibil!” iar mărturisirile lui curgeau, în maniera de a mă convinge că totul e lăsat deoparte și de acum nu ar mai repeta vreodată nemerniciile din trecut…

…când a ajuns să îmi mărturisească că a înșelat toată viața, încă de la începuturi, cu zeci de femei, constant, aerul mi s-a oprit undeva sus, dincolo de circumvoluțiunile creierului….
„- de ce ai făcut asta?” am întrebat; convinsă că mi se va răspunde cu regretele firești; dimpotrivă…”- de ce nu?” a venit răspunsul imediat și relaxat. „- dacă s-a putut, de ce nu?”

  Priveam în gol și cuvintele nu mai rezonau în mintea mea.Trăisem degeaba până atunci? Sau, dimpotrivă, trăisem normal, curat, frumos?
Am înțeles plecând departe, cu pași grei, că fusesem o femeie fericită și norocoasă în viață. Care nu cunoscuse asemenea oameni și asemenea experiențe. Oameni care „și-au asumat” suferința omului de alături fără să și-o asume…

…martor mut…

Am fost martorul unei mărturisiri care m-a lăsat de la început fără aer…și fără cuvinte…
Doar cu mulțumirea că nu am trăit eu așa ceva vreodată…

…m-am gândit…câtă suferință există în lume…și câtă suferință este provocată strict de oameni. Din cauza alegerilor lor…

…m-am gândit cu sufletul greu la cei implicați…și la câți alții există…
…la câte compromisuri există  în lume…și la câtă dualitate…
…la câte zâmbete false și câtă durere în spatele lor…

…m-am luat de acolo și …”când mi-am dat seama că totul depinde de mine, m-am liniștit „…
…l-am lăsat să își rumege satisfacțiile meschine venite din acel: „-de ce nu?”, știind că asta face și astăzi…

#douăcartele#douăviețiparalele

început
Previous post Dor de mine…
Next post …anotimpul nostalgiilor…