…când eram mică, îmi amintesc că mama mea stătea uneori pe gânduri…încercam să înțeleg, dar nu reușeam de fel să pricep cum vine asta…
O priveam cu coada ochiului cum, din când în când, i se zărea și o lacrimă în colțul ochiului și nu pricepeam…Cum să stai pe gânduri? Cum se face asta? De ce fac asta oamenii mari?
Încercam și eu, cu toată puritatea și naivitatea mea de copil, să rămân cu ochii pironiți în tavan….și așteptam să se întâmple. Dar nu îmi venea nimic în gând…sufletul și mintea îmi erau de un senin absolut, iar viața avea o inexplicabilă culoare….
…lacrimi și gânduri…
Acum, când nu doar cad pe gânduri ci gândurile mă copleșesc și stau cu ochii închiși rememorând, analizând, cântărind, înțeleg ce simțea mama….sau încerc să înțeleg; căci fiecare poartă povara propriilor gânduri și trăiri….
Și, de câte ori cad pe gânduri acum, zâmbesc amar…îmi amintesc cum în copilărie mă străduiam să cad pe gânduri, neînțelegând ce înseamnă asta pentru un om mare…
Acum știu…și nu știu ce să mai fac cu ele….
Cât mi-aș dori să redevin copil măcar puțin, să rămân cu ochii pironiți în tavan…și să nu știu niciodată ce înseamnă gândurile și nici lacrima din colțul ochiului, pe care ades încerc acum să o ascund de copilul meu…
„…gânduri, trăiri, amintiri…”
