Educația în familie
Cu toții știm că cel mai iubit educator și primordial în evoluția copilului este părintele. Mediul în care copilul se naște și trăiește în primii ani ai vieții, se dezvoltă și se formează este familia. Așadar, educația parentală este esențială dar și complementară tipurilor de educație primită de către copil ulterior, pe parcursul evoluției lui.
Învățarea primelor comportamente sociale, prin imitație și interacțiune se produce în mica copilărie și e dependentă de tipul relațiilor din familie. Pentru că familia oferă copilului atmosfera necesară echilibrului personalității sale.
Calitatea de părinte cu atitudine pozitivă trebuie să aibă în atenție următoarele tipuri de activități parentale: îngrijirea ( ca răspuns la nevoile copilului: emoționale, de hrană, de securitate, de apartenență, etc), structurarea ( pentru delimitarea comportamentului adecvat de unul inadecvat), recunoașterea ( referitor la nevoile copilului, confirmate și respectate de către părinți), împuternicirea ( controlul asupra propriului comportament și influențarea comportamentelor altor persoane în raport cu copilul).
Metode alternative în educația parentală
Toate aceste activități parentale trebuie să fie completate de metode alternative pentru educația copilului, metode complementare metodelor instructiv-educative folosite de către educatoare. Astfel, calitatea de părinte cu atitudine pozitivă trebuie să dovedească: pricepere, simțul răspunderii, sănătate fizică și psihică.
Asta presupune și găsirea judicioasă a unor alternative la pedeapsa fizică. Cele mai importante ar fi:
–ignorarea (atunci când copilul refuză să pună jucăriile la loc, să îndeplinească orice sarcină dată). Atunci părintele părăsește spațiul în care se găsește copilul, prefăcându-se că nu-l aude și perseverează în aplicarea acestei metode, cu excepția situației în care comportamentului copilului este periculos;
–dezaprobarea comportamentului copilului, dar nu și a persoanei lui (realizată prin tonul vocii folosite sau atitudinea adoptată, folosind expresia: „NU cred că este bine…”, în locul expresiei: „NU ești / NU este…”;
– confiscarea unui lucru preferat sau propunerea unei sarcini care nu-i face plăcere, cu menționarea comportamentului dezaprobat;
–acordarea unei pauze ( lăsând copilului timp pentru a se gândi la ce a greșit, în același spațiu sau în altă încăpere, pentru evitarea unor reacții necontrolate, violente, din partea părintelui sau a copilului);
Se recomandă concentrarea pe răsplătirea copilului și nu pe pedepsirea lui. Astfel asigurându-se o bună relație părinte-copil și o dobândire a unei mai mari încrederi în sine a copilului.
Conștientizarea propriei implicări și a propriei atitudini, ca părinte
Părintele trebuie să înțeleagă că propriul copil învață de la el, deci trebuie să fie un bun exemplu în tot.
Evaluarea corectă a propriilor abilități de relaționare este un pas crucial pentru a putea educa copilul înspre managementul social.
De asemenea, părintele trebuie să înțeleagă cât de important este să se implice efectiv și afectiv în viața copilului, în educația lui. Deși bucuros să poarte discuții scurte cu acesta, el fiind ocupat cu toate celelalte probleme cotidiene, părintele trebuie să se implice mai mult. Să încerce să afle cum i-a fost ziua și ce interese imediate are copilul lui. Este nevoie să îl ajute să găsească soluții la problemele pe care le poate avea.
Esențial este să îl implice și în unele activități casnice ( ordine în cameră, ordine la jucării, gătit, etc), consolidând astfel comunicarea, în special arta ascultării (acordarea atenției, folosirea reciprocă a formulelor de politețe).
Importante sunt discuțiile despre prietenie, întrebând copilul care sunt prietenii lui, care sunt calitățile pe care le caută la un prieten, în ce mod ar dori să fie tratat de către prieteni.
Toate aceste informații sunt utile pentru a înțelege nivelul la care copilul este pregătit să socializeze și măsura în care acesta este capabil să vorbească despre ceea ce simte, trăiește, înțelege din relaționarea cu ceilalți.
Pregătirea pentru școală, parte esențială a educației parentale
Părintele trebuie să înțeleagă momentul în care copilul lui este pregătit pentru intrarea la grădiniță. Asta presupune că el: poate vorbi despre sine la persoana I, poate comunica ceea ce îl supără, îl deranjează, precum și conștientizează funcțiile și stările corpului (foame, sete, oboseală, durere, supărare). Are independența pentru a se hrăni și juca singur, poate merge singur, sări și are control sfincterian. Atunci când comunică cu alți copii și adulți, când preia cu plăcere formule de politețe, se rușinează, își dorește apartenența la un grup, înțelege să cedeze, să îngăduie, dar să-și și apere drepturile.
Pentru acestea, părintele trebuie să îi lase libertatea de mișcare și inițiativă, să îl accepte așa cum este și să nu îl raporteze la un ideal sau la alți copii din jur. Să pretindă copilului doar ceea ce el respectă, să fie ferm, dar tolerant și iubitor, să spună „DA” nevoilor copilului și „NU” pretențiilor lui nejustificate.
Toți aceștia sunt pași esențiali în demersul pregătirii copilului de către părinți pentru independență.
De asemenea, și părinții înșiși trebuie să fie pregătiți pentru instituționalizarea copilului în grădiniță. Astfel, ei trebuie să realizeze că grădinița răspunde nevoilor copilului, nevoi de educare, de socializare.
Părinții trebuie să depășească tentația de a concura cu grădinița și cu educatoarea, acceptându-le ca fiind importante și complementare. Trebuie să își învingă teama de înstrăinare a copilului.Copilul va deveni participant la altă comunitate, într-un alt mediu iar părintele va trebui să se integreze în „comunitatea de părinți” fără nicio reținere.
Sociabilitatea și integrarea
Un alt lucru esențial de înțeles este acela că un copil sociabil, dornic de a se juca cu alți copii nu este neapărat și un copil pregătit pentru grădiniță. Trebuie conștientizat și corect evaluat gradul lui de independență și capacitatea lui de a se lipsi de adultul de referință pentru o anume perioadă, în măsura în care trebuie înțeles faptul că nevoia părintelui nu e un criteriu pentru evoluția copilului. Acesta are dreptul de a crește în ritmul propriu la care părintele e dator să-și adapteze soluțiile.
Ideile mai sus prezentate vin și susțin afirmația că parteneriatul familie-grădiniță este necesar și trebuie să pornească de la aceste adevăruri. Astfel, părinții vor deveni partenerii educatoarei, ei fiind cei care își cunosc cel mai bine copiii, martorii principalelor evenimente din viețile lor.
„…gânduri, trăiri, amintiri…”
